Cartea a doua a Macabéilor, 14

1. După o perioadă de trei ani, a ajuns la Iúda şi la cei care erau cu el [vestea] că Demétrios, [fiul] lui Seleúcus, a pornit din portul Tripoli cu o mulţime numeroasă şi cu o flotă.

2. A luat în stăpânire ţara după ce îl omorâse pe Antióh şi pe tutorele lui, Lýsias.

3. Un oarecare Alchimós, care devenise mare preot şi se profanase de bunăvoie în timpul revoltei, înţelegând că nu mai are nicio scăpare şi nici acces la altarul sfânt,

4. a mers la regele Demétrios cam în anul o sută cincizeci şi unu şi i-a dăruit o coroană de aur cu o ramură de palmier; pe lângă acestea, ramurile [de măslin] care se obişnuiesc pentru templu şi în acea zi a stat liniştit.

5. Găsind momentul potrivit pentru nebunia lui, când a fost chemat de Demétrios la sfatul lui şi l-a întrebat despre starea şi planurile iudeilor, a spus:

6. „Iudeii numiţi hasidéi, care sunt conduşi de Iúda Macabéul, întreţin războiul şi revolta şi nu permit ca regatul să aibă parte de linişte.

7. De aceea, pentru că mi s-a luat demnitatea strămoşească – vorbesc despre funcţia de mare preot – am venit acum aici.

8. Mai întâi cu gânduri sincere pentru interesele regelui; în al doilea rând, din grijă faţă de poporul meu, căci din nechibzuinţa celor despre care am vorbit mai înainte, toţi cetăţenii neamului nostru suferă nu puţine nenorociri.

9. Cunoscând fiecare dintre aceste [lucruri], o, rege, ai grijă de ţara şi neamul nostru oprimat cu omenia binevoitoare pe care o ai faţă de noi toţi!

10. Căci, atâta timp cât Iúda va trăi, este imposibil ca situaţia ţării să fie paşnică”.

11. Imediat ce a rostit aceste cuvinte, ceilalţi prieteni care erau duşmani ai lui Iúda l-au aprins şi mai tare pe Demétrios.

12. L-a chemat îndată pe Nicanór, care ajunsese comandantul [unităţii] de elefanţi, şi, numindu-l strateg al Iudeii, l-a trimis,

13. dându-i porunci să-l ucidă pe Iúda, iar pe cei care sunt cu el să-i împrăştie şi să-l instaleze pe Alchimós mare preot al celui mai mare templu.

14. Atunci, neamurile din Iudéea care fugiseră din cauza lui Iúda s-au adunat împreună la Nicanór, considerând că necazurile şi nenorocirile iudeilor erau spre norocul lor.

15. [Iudeii] au auzit de înaintarea lui Nicanór şi de agresiunea neamurilor, şi-au presărat ţărână pe cap şi au început să se roage Celui care-şi statornicise pentru totdeauna poporul şi care-şi sprijinea în mod evident partea.

16. La comanda conducătorului lui, au pornit îndată de acolo şi s-au întâlnit cu [duşmanii] în satul Desáos.

17. Símon, fratele lui Iúda, începuse lupta cu Nicanór, dar, din cauza sosirii neaşteptate a adversarilor, a suferit o uşoară înfrângere.

18. La fel, Nicanór, când a auzit de vitejia de care dădeau dovadă cei ai lui Iúda şi de curajul cu care se luptau pentru patria lor, a ezitat să rezolve situaţia prin [vărsare] de sânge.

19. De aceea, i-a trimis pe Posidonios, pe Teodotos şi pe Matatía să le întindă [iudeilor mâna] dreaptă şi să o primească.

20. După analize îndelungate despre acestea şi după ce conducătorul a dat de ştire mulţimilor, părând că toţi gândesc la fel, s-au pus de acord cu înţelegerile.

21. Au stabilit o zi în care să se întâlnească cei doi; a sosit din ambele părţi câte un car şi s-au aşezat pe tronuri.

22. Iúda a stabilit [oameni] înarmaţi, gata de luptă, în locuri bine alese, ca nu cumva să aibă loc un atac neaşteptat din partea duşmanilor. Dar întâlnirea s-a încheiat cu un acord.

23. Nicanór a rămas la Ierusalím, unde nu a făcut niciun rău. Dar a dat drumul mulţimii grupelor care se adunase la el.

24. În toate [împrejurările] îl avea în faţă pe Iúda, căci începuse să-l îndrăgească din inimă pe acest om.

25. L-a îndemnat să se căsătorească şi să aibă copii. Acesta s-a căsătorit, a fost liniştit şi s-a bucurat de viaţă.

26. Dar Alchimós, văzând bunăvoinţa dintre cei doi şi luând o copie a înţelegerii încheiate, s-a dus la Demétrios şi a spus că Nicanór are gânduri potrivnice faţă de treburile [statului], căci l-a numit pe Iúda succesor al său, el care uneltea împotriva regatului.

27. Regele, aprins de mânie şi înfuriat din cauza intrigilor provocate de ticălos, i-a scris lui Nicanór [spunând] că e supărat din cauza înţelegerii şi poruncindu-i să-l trimită repede pe Macabéu în lanţuri la Antiohía.

28. Aflând Nicanór acestea, s-a tulburat şi îi era greu să încalce înţelegerea, ţinând cont că [Iúda] nu greșise cu nimic.

29. Dar cum nu putea să i se împotrivească regelui, căuta un moment potrivit să îndeplinească [porunca] printr-o strategie.

30. Dar [Iúda] Macabéul a observat că Nicanór se poartă mai rece cu el şi că, atunci când se întâlneau, îi vorbeşte mai aspru. Gândindu-se că această răceală nu putea să aducă nimic bun, i-a adunat pe cei care erau de partea lui şi se ascundea de Nicanór.

31. Gândind că a fost înşelat de [Iúda, Nicanór] s-a dus la templul cel mare şi sfânt şi, când preoţii aduceau jertfele proprii, a poruncit să-i fie predat omul.

32. Întrucât ei se jurau că nu ştiau unde era cel pe care îl căuta,

33. [Nicanór], întinzându-şi [mâna] dreaptă spre templu, a jurat astfel: „Dacă nu mi-l predaţi pe Iúda în lanţuri, voi rade la pământ această incintă a lui Dumnezeu, voi dărâma acest altar şi voi ridica aici un templu strălucit pentru Dyonísos”.

34. După ce a spus acestea, a plecat. Iar preoţii, ridicându-şi mâinile spre cer, l-au invocat pe Acela care a luptat întotdeauna alături de neamul nostru, spunând:

35. „Tu, Doamne, care nu ai nevoie de nimic, ai binevoit ca templul locuirii tale să fie la noi.

36. Acum, Doamne, Sfântul a toată sfinţenia, păstrează curată această casă purificată de curând!”.

37. Un oarecare Razís, dintre bătrânii din Ierusalím, a fost reclamat la Nicanór. El era un om care îşi iubea concetăţenii şi avea o faimă foarte frumoasă; datorită bunăvoinţei lui, era numit „părintele iudeilor”.

38. În timpurile de dinaintea revoltei, el fusese acuzat de iudaism şi îşi pusese trupul şi viaţa în pericol pentru iudaism cu mare statornicie.

39. Voind să-şi arate ura faţă de iudei, Nicanór a trimis peste cinci sute de soldaţi ca să-l prindă.

40. Credea că, prinzându-l pe acesta, le va provoca o mare nenorocire [iudeilor].

41. Când mulţimea era pe punctul să ia în stăpânire turnul şi spărgeau poarta curţii şi ordonaseră să se aducă foc ca să ardă porţile, [Razís], văzându-se atacat din toate părţile, şi-a îndreptat sabia spre sine însuşi,

42. voind să moară în mod nobil mai degrabă decât să cadă în mâini ticăloase şi să îndure înjosiri nedemne de neamul său bun.

43. Dar, din cauză că lovitura nu a fost bine îndreptată pentru că lupta era aprigă, iar mulţimile năvăleau pe porţi, suindu-se vitejeşte pe ziduri, s-a aruncat cu curaj în mijlocul mulţimii.

44. Însă toţi s-au dat imediat deoparte şi s-a făcut un spaţiu gol în mijlocul căruia a căzut.

45. Dar el, încă suflând şi aprins de mânie, s-a ridicat cu sângele care-i curgea şiroaie şi, suferind groaznic din cauza rănilor, a traversat în goană mulţimile şi s-a oprit pe o stâncă abruptă.

46. Îşi pierduse tot sângele, dar, smulgându-şi măruntaiele şi apucându-le cu mâinile, le-a aruncat asupra mulţimii şi, invocându-l pe Stăpânul vieţii şi al duhului să i le redea, a murit astfel.